To my soul and back

My door and my best friends. Here comes my new journey. Again. I will write every day at this post - as soon he begin to have a right shape. My own shape.

Butterflies of the New World

"Tremblay's air sculptures are made out of hundreds of mettalic pieces, in a type of artistic recycle. Their transparency and the way they reflect light make them seem to be under a constant movement. They occupe space but a same time they create it. Transmitting certain loneliness, they give you the impression that they are prisoned in transparent cocoons, waiting with eager to be transformed into butterflies."

From "The poetic figures of Julie Tremblay" - exclusive interview by Apostolos Mitsios for YATZER Magazine
courtesy photos www.yatzer.com

Scrisoarea a 4-a_Cei multi

Dragul meu prieten,


Numai sufletul poate spune toata nebunia ce se afla in el - in special noaptea, cand nicio lumina nu sta sa-l apere, cand toate cantecele se vor fi oprit si e singur in tot corpul. Spun asta pentru ca l-am visat azi-noapte. Prima data l-am vazut cand se mi se plimba prin camera. Era acoperit cu fum si mergea de la un capat la celalalt, repetat, fara oprire. Dar mergea de parca statea pe loc. Si canta ciudat de frumos. In soapta.

***

In camera era intuneric bezna si chiar daca fereastra era deschisa nicio lumina de afara nu putea sa bata inauntru. Si el mergea. Cu capul in sus. Da, avea cap - ca al meu si ca al tau. Fara ochi sau nas, sau gura sau urechi. Avea un cerc care ii statea linistit pe umerii frumosi sculptati ca de marmura. Bratele ii erau puternice cu degete lungi, ca de pianist. Avea picioarele goale si ude, deoarece podeaua era umeda si peretii la fel. Ma uit mai atent la pereti si vad ca incep sa absoarba apa din podea lasata de Suflet. Si devin rosii pe masura ce se umfla de atata apa. Incepe sa bata vantul, iar el opreste. Apa de pe podea se ridica si se arunca afara, cu fereastra cu tot. Ramane sa acopere toata camera, doar el cu peretii balon mustind a apa. Incepe sa cante mai tare! Peretii se sparg. Apa i se duce pe fata, pe umeri, pe brate, pe picioare. Dar pare neatins! Nu mai e acoperit de fum - arata doar ca o sculptura in marmura. Canta tot mai tare si merge din camera pana-n strada si inapoi. Intors in camera, are talpile murdare si pescarusi lipiti de spate. Pescarusii zambesc. Habar n-au ca nu mai gasesc apa aici. Camera se umple de pescarusi veniti dupa apa si ei. Cum ajung, se si lipesc de Suflet. Se pun pe umeri, pe brate, pe picioare. Acum ce-i de facut? De unde se vor insatula?

***

Dintr-o data pescarusii incep sa cada! Din ei creste o noua podea din aripi. Sufletul ramane gaurit si gol. Din locul in care s-au aflat pescarusii incep sa creasca altii ca el. In cateva clipe camera este plina. Si dintr-o data incep toti sa cante! Imi acopar urechile cu mainile si privesc cu oarecare teama. Ei nu mai sunt acoperiti cu fum si sunt colorati. Unii sunt copii, altii barbati. Realizez ca sunt singura femeie din camera. Imi acopar corpul cu mainile, daca ma vad? Nu le voi putea raspunde la toate intrebarile si astfel, nu le voi putea domoli setea.

Acum ca au coborat toti pe aripi, se lipesc unul cate unul pe prete, in locul baloanelor cu apa. Unii isi uita un brat afara, altul capul, celalalta piciorul. E ..o explozie mare de oameni colorati. Suna cineva la usa. Cine sa fie? La mine nu vine nimeni. Alerg spre usa, dar ma impiedic in rochia prea lunga.

M-au auzit. El se intoarce cu fata spre mine. Aripile de pescarusi se ridica si vin spre mine. Usa se deschide - e apa! Curge spre mine. Cei din perete si-au desenat guri cu degetele si asteapta. Iar eu tip din toate puterile.

***

M-am trezit?!

Scrisoarea a 3 -a _Copilul violet

Scrisoarea a 2- a _Ochii

Scrisori din visele mele

Dragul meu prieten,

Iti scriu ce visez ca sa nu adorm si somnul sa mi le aduca din nou in minte si suflet. Multe din ele, visele, imi chinuie diminetile, imi urmaresc zilele si ma indeparteaza de tine. Pentru ca te-am vazut de multe ori acolo si tot de atatea dati te-am revazut in realitate. Acum nu stiu care din mine te viseaza si care iti scrie. Pot fi una si aceeasi. Dar sufletul e unul singur.Si adevarul il pot vedea tot prin ochii lui.

Azi noapte...eram intr-o fantana imensa. Cu pesti in loc de apa. Sareau aiurea in aer si pe urma incepeau sa pluteasca. Orasul era plin de pesti si strazile pline de oameni care zambeau. Casele erau albe - copacii violet. Cata frumusete! De fapt oamenii respirau pesti. Oamenii verzi. Copiii respirau zambete care se imprastiau si ele prin aer! Stau pe apa din fantana si desenez: pesti cu copii de mana, oameni alergand dupa zambete ca dupa fluturi, da! ei oare stiu ca acasa la mine exista fluturi (nota: data viitoare prindem un fluture si-l aducem aici - dar doar sa se uite...hmm crezi ca i-ar interesa? poate se sperie si nu mai zambesc). Zambetele ies in forma de cerc si in momentul in care iau contact cu aerul se transforma in copii! Pe masura ce zboara tot mai sus se fac tot mai mari, iar cand ajung in aer, se lipesc de nori. Aici norii lor au culoarea irisului. Fiecare copil are norul lui de iris si cand se asaza pe el, incepe sa rada. Unul si pe urma toti ceilalti; oamenii de jos se opresc sa mai alerge dupa ei cand pestii incep sa inoate in fantana. Scriu fara oprire, cu degetele ude. Nu stiu de ce sunt ude, doar apa e atat de departe de mine! Da,chiar: stau in fantana dar apa nu ma atinge! Oare cum e posibil? Si apoi, am degetele ude..si atat de reci. Ma opresc putin din scris.

***

Aveai cuvinte pe fata si plangeai. Dar de ce plangeai? Nu-mi amintesc sa te fi vazut pana atunci plangand. Nu mai pot scrie - de cand te-am vazut, mi s-au blocat degetele, iar apa a inceput sa creasca. Sa fie lacrimile tale? Nu poti sa le opresti in maini? De ce le lasi sa cada pe copaci? Uite cum li se duce culoarea...Ma arunc in apa si intr-o clipa sunt langa tine. Mi s-a parut - aici nu e nimic. Dar as fi jurat, adica numai tu puteai sa mirosi a piersici ... si unde a disparut fantana? Oamenii au inceput sa se urce in copaci si acum copiii au culoare de iris pe ochi, pe brate, pe picioare. Fratii lor privesc cu dragoste de pe nori si se pierd tot mai sus, apoi incep sa le trimita ploaie, sa se curete ca sa poata cobori din copaci. E prea tarziu pentru multi din ei, deja au inceput sa se pateze si intra in copaci cu totul. De aceea plangeai, nu-i asa?

***

Acum, in ceas de vis ,spune-mi daca incep sa vorbesc...Daca te strig din mutenia sufletului meu imi vei raspunde? Sau daca imi intind mainile sa-ti primeasca lacrimile, oare vei tagadui in planset? Am iubit prea mult ca mai pot privi plangand inca un suflet. Si as vrea sa onorez iubirea ce-o simt langa tine si sa-ti sterg cuvintele de pe fata. Esti ranit - de ce ingrozesti oamenii si pestii - copiii s-au ascuns in copaci, iar copacii...si-au ascuns crengile cerul violet al copiilor de zambet. " E prea devreme, micuto. Daca ma vei vedea la fata, va trebui sa pleci in regatul copiilor violet. Iar tu trebuie sa ajungi mai tarziu acolo. nu vreau sa te apropii de mine, cand te vor vedea cuvintele vor dori sa se lipeasca de trupul tau, sa-ti devoreze fata, urechile...numai ochii vor ramane liberi - doar ca sa poti vedea ce ti-au facut. Fugi in lume, in cer, in copaci! sau unde vei dori sa te pierzi Dar fugi de mine! Tine minte ca nu-ti nimic din ce nu stii - si..de ce a trebuit sa sari in fantana? Oare n-ar fi mai bine sa mergi la copacul din mijlcoul oarsului sa te gazduiasca pana la primavara? Atunci va fi venit apa din nou in fantana si nu vei mai putea sa ma visezi! " (stai putin, eu nu visez acum, daca as visa de ce sunt in camera mea cu lumina violeta? si de ce acum pot sa merg? ..si de aud muzica pe care am adormit in urma cu o ora? Ma ridic - deschid fereastra si stai o clipa! Sub balcon sunt delfini care inoata - sub mine este mare)

***

Sa nu te uiti in jos. Zambeste!

(credits photo www.douart.ru)

Beautiful Madness

You're smiling. Like a child who doesn't know what it all about but he's enjoying a lot. And in a second you begin to dance. The music is surround you, like a tramp. There is magic! Maybe because you don't know from where she comes, who, why and...yes, tell me, why are you dancing, my friend? I want to dance too, to feel the energy, the beauty that shines through..

I'm the painter of my dreams. And from that light I begin to draw my reality. Down there is the real pleasure of my soul. It's me without any mask or path of shadow. I'm sitting in my tiny bed in the end of my world and I'm watching the movie. It''s about Modigliani and his life. Is starting...I'm having this strange feeling that I'm living in the movie and I'm painting with him, we are laughing together, we are walking on the streets...but wait! I know this street: I'm walking every morning on it...I'm feeling like home and home is in this movie, I'm walking on my favourite street in Bucharest where the sun is so...yes, I'm wondering if there is any word who can catch my emotion right now: to catch like you are catching the butterflies. But with your hands. I'm thinking that I always wanted to met a real painter - or one of those big butterflies that you can see only one or two times in your life. To met him and to find the truth. "That" truth, yes - about their flight through the morning and "Tell me, my dear how is the real colour of the morning...or his smell".

Modigliani is here in my room. And I'm seeing his pictures on my walls. Like living ones. Jeanne is standing in my front quiet with his hand protecting his unborn child... "Tell me, Modigliani, are you mad?" In my room there is no space for words..or for talking. We shall keep our words for other nights or mornings. My memory brings me this image..big, full of light eyes. Fish eyes - as I called them in my mind. They are starring at me and I know they are in for something....

My dear reader, I will speak only with my soul language. I'll let him to tell you how you can wake up one morning with the truth in your mind and heart, knowing without reason what road you must follow like a mad. A beautiful one. But this in my next story...