Aurora si cantec dupa 20 de ani

E noapte. Zapada ne sta grea pe picioarele inghetate. Vantul aproape ca ne taie obrajii. Dar mergem inainte.

“Scoala, Gazda din patut…” incepe cantecul Aurorei. E ruga ei pentru eroii, copiii de varsta ei care au murit pentru libertate in aceeasi noapte, in urma cu 20 de ani. Ajung la intrare si vine la mine – mi se arunca in brate si ma strange tare. Are emotii – nici macar nu se nascuse in 1989 …

Ajung in sala - scena e goala – un pian si patru viori ce-si asteapta stapanii...Parca aud gloantele si crimele de afara: adica tacerea– oamenii alergand grabiti in stanga si-n dreapta, masinile gonind ca nebunele, claxonand- cei cativa oameni tacuti de la metrou de la Universitate, bradul ce sta in pamant pe marmura cu numele catorva eroi in loc de ornamente…Nu pot sa cuprind cu mintea ce s-a intamplat atunci. Dar sufletul imi tresare la vederea fotografiilor, vorbelor auzite de la parinti, prieteni... Aurora ne-a cantat cu vocea tremuranda despre devotamentul ei sincer fata de suflete de romani de care a auzit din povestile celor mai mari decat ea. E un copil care isi pretuieste in fiecare zi libertatea. Prin munca, cantec, dragoste. Daca maine e in ochii ei mari plini de incredere eu vreau de ieri sa fie poimaine.

Ma doare dar ma simt norocoasa pentru libertatea mea din seara aceasta de a merge nestingherita pe Calea Victoriei, prin zapada, cu vantul taindu-mi obrajii…fara sa ma feresc de un glont.

Romania, trezeste-te ! Si scoate-ti copiii din case – trimite-i pe strazi sa strige in gura mare: ca nu mai e timp. De inca 20 de ani.

Requiem pentru un vis

Calea Victoriei, Muzeul de Arta, Biserica Cretulescu, Hotelul Capsa, Muzeul de Istorie, Dambovita...drumul spre casa il fac aproape cu ochii inchisi. Exista o legatura intre strada, casa, cladiri, semafoare, copaci, oameni pe care-i vezi zilnic cand mergi spre casa: doar ei iti cunosc fiecare pas, tot ei iti zambesc inapoi seara. Si te intrebi de ce iti zambeste. Cel din stanga, cel din dreapta. Da, tie: trecatorul pe care-l vad acum pentru prima data in viata. Poate te cunoaste, de fapt poate ne cunoastem toti intre noi, strada pe care locuim, povestile, bataile inimii. Strada pe care am mers eu aseara mergi tu dimineata, oamenii care imi zambesc mie sunt aceeasi care iti zambesc si tie. Si ajung acasa, iar primul lucru pe care-l fac este sa deschid fereastra: si dintr-o data imi intra in casa masini, motociclete, pasi grabiti spre casa, cainele din blocul de vizavi, vecinul fotograf si trepiedul sau, rasete de copii, pescarusi in zbor..

M-am nascut intr-un sat mic, de deal. Copila fiind, cel mai mult imi placea sa ma uit pe fereastra si sa ma imaginez in orasele mari de pe vederile aduse de unchiul. Si-mi mai placea sa ma pierd prin gardina bunicilor unde stateam la povesti cu bunicul si unde alergam prin iarba in fiecare seara. Singurul lucru de care imi era teama era calul bunicului - Stea de mare. Mi se parea neobisnuit de alb si cu toate ca era batran alerga de nebun prin toata gradina. Intr-o seara am ramas singura si m-am dus sa scriu la umbra nucului meu preferat. In cateva clipe m-am trezit cu el langa mine. Stea de mare parca coborase din alta poveste...si chiar, ce voia sa-mi spuna cu ochii lui imensi, albastri?

Da: sa nu-mi fie teama! Atunci am inceput sa-l desenez. Parea ca sta acolo de la inceputul lumii si ca pastreaza cu el un secret pe care eu trebuia sa-l descopar si pe urma sa-l strig in gura mare. Si am facut-o mai tarziu: de atunci am desenat in fiecare noapte.

Moartea copacului-moarte

Cand adevarul inimii tale moare cerul va plange in curcubee. Sunt toate aici la pieptul meu - culorile trecutului, ale prezentului si ale viitorului. Albastru, rosu, galben. Acum ma uit in stele si vorbesc cu ele intr-o limba stiuta doar de pasari. Si mi-e dor sa zbor si pe urma sa ma arunc in oameni – sa arunc cu dragoste in ei. Si fara rost pentru ca abia in moarte invatam mesajul vietii – ca merita. Punct. Si de la capat: viata, natura, respect, umanitate, dragoste.


Ia inima asta in mana si spune-mi ce vrei sa faci cu ea. Te simti in stare sa respiri odata cu ea, sa dansezi in acelasi ritm? Sa te doara cand te loveste sangele din toate partile si pe urma sa o tii in piept cat o viata adevarata. Cum ar fi daca ar trebui sa o tii pentru o eternitate? Pentru ca suntem nemuritori...in gand si-n spirit sunt copilul Universului. Si asta intr-o singura zi. Sunt 1 si 0. Unul care calatoreste de la inceputul lumii spre sfarsitul ei, ca sa o poata intelege – povestea leaganului vietii – a arborelui moarte- viata, Sfantul Graal, Raiul, Infernul, pomul cunoasterii, monada monadelor, legenda personala, constiinta inconstientului, colectiv sau nu. Voi, cei care veniti aici lasati orice speranta la poarta…pentru ca veti gasi gradini cu flori de adevar si copaci de constiinta.

Si cand intri, prinde-l ! Cand vezi inorogul alb, sa-l apuci de coama pentru ca-ti taie calea o singura data. Fara sa-ti arunce macar o privire. Adica, nu ca i-ar fi teama de tine sau de aerul, de apa sau de pamantul tau. Sau de religia ta. El se uita la tine doar daca esti dezbracat si stii foarte bune bine ca trebuie sa-l domesticesti. Si o poti face cu o singura privire. Mi-am ars de o mie de ori mainile, picioarele ca sa ma pot potrivi cu inorogul cand va fi venit. Si cand a aparut nu mi-am putut ridica privirea din pamant. O tragea mainile, picioarele sa le priveasca – sa vada ce-a facut din ele. Punct. Si de la capat. Ca merita. Pana cand te saturi de bine, de rau. De bine, de rau te complaci. Cu sau fara rost.

Dar nu, vreau ! Da, sa-mi sare inima din stanga in cea din dreapta, sa-mi danseze sufletul prin corp si sa ma arunce in stele!

Cu tot cu vise.

Calea Victoriei un drum tainic spre povestea dinauntrul meu . Si al tau. Cum spunea Diana, Soarele de aici lumineaza o dragoste, un canal. 1 A.

Toate povestile sunt reale - si toate pornesc si se intorc pe Calea Victoriei.

"...si nu veni aici fara dragoste"

Diana primise un peste aproape viu de la Petre. L-a luat si l-a adus in casa Dragostei. Pestele inca dadea viata din solzi. L-am pus amandoua in apa si pe urma am plecat sa-mi arate Casa construita dupa stilul lui Antonio Gaudi. Lumina ne era complice. Era crepuscul - timpul magiei. Mergeam hipnotic printre case vechi - care pareau ca vin peste noi pana cand am vazut ingerii: erau patru. Casa cu ingeri statea sa cada. Parea ca e sustinuta numai de aripile lor prea obosite de ploi sau cutremure. Am mers mai departe pana la Casa lui Antonio. Era la numarul 7 - cu flori la ferestre. Oare cine locuia acolo? Cerul ne lasase demult si strazile erau tot mai aglomerate. Bucurestiul - orasul in care traiesc mai multe orase secrete - locuri umbrite si strazi imense, luminoase. Eram in fata unui loc care pastra inca urme de comunism, cu blocuri mult prea drepte, mult prea aglomerate. am iesit repede- ne cuprindea o raceala care nu era a noastra. In dreapta ne-a iesit in cale un copil care-si intindea mainile spre noi si ne zambea: El este Antonio si nu are casa - ne spuse mama lui. L-am privit in ochi pe micut, care parca ne ruga sa facem ceva. Aveam sa aflam mai tarziu ruga lui. Mergeam in sus- pe strada Doamnei - intr-o vitrina veche o mare de ceasuri - toate zambeau la 10:10. Mai sus aveam sa gasim magazinul Angelicai 8 - unde totul era gratuit si statea scris: "Sunati!" Ingeri, casa lui Gaudi, ruga micului Antonio, suferinta lui 8, Sunati - cand aveam sa sunam si unde? Ne-am oprit pe strada Smardan, langa hotelul Rembrandt. Calea ratiunii este via regia dar ea te conduce tot spre caile necunoscute ale inimii. Uitand trecutul nu faci decat sa-ti iubesti clipa ce vine - aveam sa plecam spre Biserica - unde ne asteptau porumbei si alte incercari. Credinta intru rau incita raul - si apoi de ce sa crezi in slabiciuni ale spiritului? Ne-am intors in casa Dragostei - pestele era si el in apa - si parca am dormit in stele si sufletele amandurora au calatorit pana in sufeltul lumii si s-au intors tocmai sa ne spuna povestea noastra, tainica a lumii.

FabRiCa de DesEN este deschisa

Fabrica de desen este construita de ea, in ultima zi a lunii mai, 2009. Ne-am intalnit la Residence Cerisiers, intr-o dupa-amiaza ploioasa. Era fericita - fusese ziua ei de nastere, iar tatal ei ii cumparase pantofi. Parca iesise dintr-o poveste. Prima data cand m-a vazut mi-a zambit si mi-a intins mana: " Eu sunt Catinca". S-a asezat la masa si am intrebat-o daca vrea sa desenam. Mi-a spus ca ii este putin teama, deoarece profesoara ei de desen ii spune de fiecare data ca nu-i va reusi sa deseneze ceva bine. Zambesc si-i spun ca e imposibil sa nu deseneze ceva minunat, mai ales daca o va face cu creionul lui Van Gogh. Stiam ca o voi intalni astazi si i-am adus creionul cu "Noaptea Instelata" a lui Vincent. Il ia cu sfiala, imi multumeste frumos si-l priveste lung. "Imi place Noaptea lui Van Gogh! Acum ce desenam? Ii spun ca cel mai bun model este ea insasi si ar putea sa incerce sa-si deseneze mana stanga.