E noapte. Zapada ne sta grea pe picioarele inghetate. Vantul aproape ca ne taie obrajii. Dar mergem inainte.
“Scoala, Gazda din patut…” incepe cantecul Aurorei. E ruga ei pentru eroii, copiii de varsta ei care au murit pentru libertate in aceeasi noapte, in urma cu 20 de ani. Ajung la intrare si vine la mine – mi se arunca in brate si ma strange tare. Are emotii – nici macar nu se nascuse in 1989 …
Ajung in sala - scena e goala – un pian si patru viori ce-si asteapta stapanii...Parca aud gloantele si crimele de afara: adica tacerea– oamenii alergand grabiti in stanga si-n dreapta, masinile gonind ca nebunele, claxonand- cei cativa oameni tacuti de la metrou de la Universitate, bradul ce sta in pamant pe marmura cu numele catorva eroi in loc de ornamente…Nu pot sa cuprind cu mintea ce s-a intamplat atunci. Dar sufletul imi tresare la vederea fotografiilor, vorbelor auzite de la parinti, prieteni... Aurora ne-a cantat cu vocea tremuranda despre devotamentul ei sincer fata de suflete de romani de care a auzit din povestile celor mai mari decat ea. E un copil care isi pretuieste in fiecare zi libertatea. Prin munca, cantec, dragoste. Daca maine e in ochii ei mari plini de incredere eu vreau de ieri sa fie poimaine.
Ma doare dar ma simt norocoasa pentru libertatea mea din seara aceasta de a merge nestingherita pe Calea Victoriei, prin zapada, cu vantul taindu-mi obrajii…fara sa ma feresc de un glont.
