Calea Victoriei, Muzeul de Arta, Biserica Cretulescu, Hotelul Capsa, Muzeul de Istorie, Dambovita...drumul spre casa il fac aproape cu ochii inchisi. Exista o legatura intre strada, casa, cladiri, semafoare, copaci, oameni pe care-i vezi zilnic cand mergi spre casa: doar ei iti cunosc fiecare pas, tot ei iti zambesc inapoi seara. Si te intrebi de ce iti zambeste. Cel din stanga, cel din dreapta. Da, tie: trecatorul pe care-l vad acum pentru prima data in viata. Poate te cunoaste, de fapt poate ne cunoastem toti intre noi, strada pe care locuim, povestile, bataile inimii. Strada pe care am mers eu aseara mergi tu dimineata, oamenii care imi zambesc mie sunt aceeasi care iti zambesc si tie. Si ajung acasa, iar primul lucru pe care-l fac este sa deschid fereastra: si dintr-o data imi intra in casa masini, motociclete, pasi grabiti spre casa, cainele din blocul de vizavi, vecinul fotograf si trepiedul sau, rasete de copii, pescarusi in zbor..
M-am nascut intr-un sat mic, de deal. Copila fiind, cel mai mult imi placea sa ma uit pe fereastra si sa ma imaginez in orasele mari de pe vederile aduse de unchiul. Si-mi mai placea sa ma pierd prin gardina bunicilor unde stateam la povesti cu bunicul si unde alergam prin iarba in fiecare seara. Singurul lucru de care imi era teama era calul bunicului - Stea de mare. Mi se parea neobisnuit de alb si cu toate ca era batran alerga de nebun prin toata gradina. Intr-o seara am ramas singura si m-am dus sa scriu la umbra nucului meu preferat. In cateva clipe m-am trezit cu el langa mine. Stea de mare parca coborase din alta poveste...si chiar, ce voia sa-mi spuna cu ochii lui imensi, albastri?
Da: sa nu-mi fie teama! Atunci am inceput sa-l desenez. Parea ca sta acolo de la inceputul lumii si ca pastreaza cu el un secret pe care eu trebuia sa-l descopar si pe urma sa-l strig in gura mare. Si am facut-o mai tarziu: de atunci am desenat in fiecare noapte.
