Prima zi de primavara!

Sambata. Mergem pe jos pe Calea Victoriei. Cerul e putin trist, in stanga si-n dreapta blocuri vechi, magazine luxoase, hoteluri...Oameni putini pe strada. Copaci la fel de singuri ca-n fiecare zi. Mai trece o masina din cand in cand. Mergem fara tinta. Ne oprim sa bem o cafea. Si vorbim: despre lucruri marunte, mari. Ador clipele acestea! Cand uiti de lumea de afara si te pierzi in cuvintele unui prieten bun.

Plecam si ne indreptam catre Carturesti - casa vrajita a cartilor. Intram si ne pierdem aproape doua ore printre carti, ceai, cd-uri, oameni insetati, infometati de carte... Da, inca mai sunt. De fapt sunt din ce in ce mai multi. Intra intristati si pleaca cu acea privire... O stii...aceea care spune ca se va intoarce si-si va cumpara cartea aceea, si pe celalalta, si filmele acelea...si da, si albumul acela - si-l doreste de cand era student dar pe urma a tot vrut sa si-l cumpere numai ca s-a angajat si pe urma nu a avut timp sa mai treaca pe la librarie si tot asa...

Afara a inceput sa ploua intre timp. Vorbim. Ce frumos e orasul in lumina de seara. Sa mai facem asa: sa mergem pe strada, sa privim casele, strazile. Uneori merg pe strada doar cu gandurile mele si cand ajung acasa imi dau seama ca nici macar nu am privit cerul! Ce pierdere imensa: sa nu-ti scalzi ochii in frumusetea de sus macar o data pe zi...

Inainte sa ajungem la trecerea de peitoni vad doua chipuri cunoscute, doi batrani...Ei se plimbau de ziua mea de nastere pe Calea Victoriei...Ajungem la ei intr-un minut. Ii salutam si Georgiana ii ofera Doamnei zambila pe care i-o luasem. Ea o priveste, o miroase si ii zambeste. Cred ca a fost cel mai frumos si mai sincer zambet pe care l-am vazut. Si pe urma ne spune: " - Noi venim de la Teatrul National. De 50 de ani mergem. L-am vazut pe Dan Puric. E un actor minunat!". Erau atat de frumosi impreuna...Vorbeau pe rand si in timp ce o faceau isi aruncau cateva priviri discrete, parca le era teama sa nu se desparta cateva secunde.

Ea: - Mergem si la Ateneu. Avem abonament. Suntem putini suparati - Domnul Mandeal este acum doar interimar - au avut niste neintelegeri interne - pacat il urmarim de multa vreme.

El :- Dar voi, dragele mele? Sunteti casatorite? Veti fi. Si sa aveti grija de tineretea voastra, ca nu se va mai intoarce.

Ea : - E prima zambila pe care o miros pe anul acesta. Ati vazut ca au aparut si ghioceii? Noi suntem fericiti. Si voi veti fi . Acum duceti-va, nu vrem sa va retinem.

Am plecat. Noi pe drumul nostru, ei pe al lor. Am izbucnit in plans. De FERICIRE. Acum totul avea sens. I-am mai privit o data. Dragostea toata era acolo, da...trebuia sa fie... In felul in care se tineau de brat, atat de strans, sa nu se piarda... Ploua. Masinile goneau, claxoneau ca nebunele. Ei mergeau incet. Unul langa celalalt. Parca aveau umerii lipiti. Atat de batrani si atat de tineri.

P.S : Ingerii sunt peste tot. Ei sunt oameni care se comporta decent intr-o societate indecenta...

Reconnection

Is 6 am in the morning, Bucharest time. I'm sitting on my bed - on the top of my world. Drawing and taking my soul back. Now Í'm having my laptop on my legs and I'm writing because I'm having this strange feeling that I must write what is here - down in my soul.

My room is empty - only the bed that I'm sitting on, the Bible and my all books - in front of me. Borges is learning me to talk with books by night, Garcia Marquez is teaching me to have patience...all of them are showing me the right path.

Fear wraps your body in clothing, love allows you to stand up naked..I'm reading it in Conversations with God of Neale Walsch. Maybe it's time to have my own talk with Him...Today I was rediscovering drawing - which I forgot since 6 years.

The Fountain

courtesy photos to Warner Bros. Pictures

Too wild to live. Too beautiful to die

Gia Carangi: Life and death, energy and peace. If I stop today it was still worth it. Even the terrible mistakes that I made and would have unmade if I could. The pains that have burned me and scarred my soul, it was worth it, for having been allowed to walk where I've walked, which was to hell on earth, heaven on earth, back again, into, under, far in between, through it, and above.

Francesco: This is life, not heaven. You don't have to be perfect...

Gia Carangi: You know what I think? I think there's a reason for everything. And I think that there's a plan for everyone. And I think that God has a big plan for me. Just not in this life.

Gia Carangi: Are you nervous? T.J.: Yeah.
Gia Carangi: Am I making you nervous?
T.J.: Yeah.
Gia Carangi: Well, good, that's the idea.

Gia Carangi: I do be da pittiest pittiest girl, I do be dat.

Maurice: She hated to be photographed. You had to run after her and tie her down. And you had to get past all the junk in her hair. But she was special.

T.J.: Have you ever had sex with a man before?
Gia Carangi: Yeah, once.
T.J.: And?
Gia Carangi: And... I could have done that with a German Shepard.

Gia Carangi: Dear book, this is another day in my life. A life is like a book. A book is like a box. A box has six sides. Inside and outside, so, how do you get to what's inside? How do you get what's inside, out? Once upon a time, there lived a very pretty girl, who lived in a beautiful box, and everybody loved her.

Gia Carangi: You were the one, you were the only one, and you were amazing.

Gia Carangi: I could learn photography. That could be something to want. I could photograph children. I could have my own children. I would give them yellow roses. And if they got too loud, I would just put them some place quiet. Put them in the oven. And I would kiss them every day, and tell them you don't have to be anybody, because I would know that being somebody doesn't make you anybody anyway.
Wilhemina Cooper: You will always be somebody to me.

Girl at Group Therapy: Wait a minute. What am I supposed to feel? Sorry for you because you made ten thousand a minute doing fuckin' nothing? "Oh it was so hard, so terrible, they treated me so bad." Listen girl, you had a free ride. And you fuckin' blew it. And me? I'm some kid from Ohio, reading fashion magazines, looking at your picture and thinking I'm supposed to look like that. And going fucking crazy because I don't. Because nobody told me it was a lie. Because the magazine doesn't come with a label that says, "Caution: This is a lie. Nobody looks like this." Not even you.

Courtesy of the IMDB

Scrisoarea fara numar

" Ti-ai vazut vreodata Adversarul? Vesminte negre si din ceata, care se tem de lumina. Phobos ii insoteste, ceata este peste puterea sa. Deimos este sageata sa, scantei in noaptea Sufletului. Adversarul are fata acoperita. A ta. Anticii credeau ca a fost o vreme in care omul era o fiinta completa, cu o minunata viziune interioara si o Constiinta care azi ne par legende.Apoi, toate acestea s-au sfarsit, iar azi omul este o creatura slabita (Carlos Castaneda). Unele corpuri de suferinta sunt neplacute, dar inofensive, de exemplu, ca un copil care nu se opreste din plans. Altele sunt monstri rai si distructivi, adevarati demoni. Cand credeti ca cunoasteti o persoana si brusc va gasiti pentru prima oara in fata acestei creaturi straine si rauvoitoare, veti suferi un soc (Eckart Tolle). Iluminarea este sfarsitul suferintei (Buddha) . Ar putea fi nevoie de ani ca sa te conving sa te transformi, si apoi ar fi nevoie de ani pentru a actiona in consecinta (Jhon Michael Abelar). Ti-ai vazut vreodata Adversarul? Miliarde de fiinta umane traiesc astazi pe uimitorul nostru Pamant. Infinitul a oferit fiecaruia dintre noi un intrument puternic, subevaluat aproape intotdeauna sau, in cel mai rau caz neluat deloc in seama. Un instrument care a permis si permite fiintelor umane sa creeze, mai mult sau mai putin constiente orice lucru pe care il doresc: MINTEA. Un instrument foarte puternic, asa de puternic incat necesita atentie si constientizare pentru folosire. Pentru ca asa cum poate fi folosit pentru a crea capodopere de frumusete si armonie, el poate fi folosit pentru a crea monstri de dizarmonie si suferinta. Mintea fiintelor umane, mintea noastra e un instrument extraordinar de puternic, desi foarte simplu ca functionare de baza. Insa, enorma sa putere, impreuna cu simplitatea cu care poate fi gestionata si cu o anumita inconstienta a potentialitatilor sale,poate sa dea forma si sa alimenteze chiar si ce nu intra in planurile noastre. Ceva ce, in loc sa ne sustina, ne suge de energie. Ceva ce in acest moment stapaneste asupra majoritatii oamenilor de pe aceasta planeta. Situatia aparent normala a mintii la majoritatea fiintelor umane in ceea ce priveste procesul educativ realizat de proprii nostri predecesori, inteles ca un instantaneu, al activitatii sale intr-un anumit moment este acesta: zgomotul orasului la ora de varf ... Practic, noi toti indiferent de varsta, sex, cultura, manifestam aceste caracteristici cu totii. Intensitatea sa poate varia in functie de anumiti factori culturali preum educatia primita sau valorile morale ale societatii in care m-am nascut...In fapt exista societati si culturi care nu dezvolta automat aceste caracteristici. Mai mult, ea poate fi mai mult sau mai putin accentuata in functie de caracteristicile personale. Insa, dupa un anumit moment, de obicei dupa prima copilarie, activitatea mentala considerata normala a unei fiinte umane devine asa ceva...zgomotul orasului la ora de varf...Aceasta erste starea considerata normala a mintii unei fiinte umane, pentru ca este traita de miliarde de alte fiinte de pe Terra si din acest motiv este considerata normala. Este posibil sa gandim cu luciditate in mijlocul acestui marasm? Este posibil sa reusim sa vedem lucrurile cu atentie si claritate daca ramanem in aceasta stare mentala? Am reusi sa ascultam cu atentie ceva sau pe cineva daca in realitatea exterioara v-ati gasi intr-un loc in care ar fi constant un astfel de zgomot pe fundal ?"

traducere din " Sfidatorul" de Giulio Achilli

To my soul and back

My door and my best friends. Here comes my new journey. Again. I will write every day at this post - as soon he begin to have a right shape. My own shape.

Butterflies of the New World

"Tremblay's air sculptures are made out of hundreds of mettalic pieces, in a type of artistic recycle. Their transparency and the way they reflect light make them seem to be under a constant movement. They occupe space but a same time they create it. Transmitting certain loneliness, they give you the impression that they are prisoned in transparent cocoons, waiting with eager to be transformed into butterflies."

From "The poetic figures of Julie Tremblay" - exclusive interview by Apostolos Mitsios for YATZER Magazine
courtesy photos www.yatzer.com